Lolita`s Blog

Poveste la persoana întâi no.4

lolita14 — Sun, 04 Sep 2011 07:44:11 +0000

Niciodată nu am crezut că zilele senine de vară pot să aducă în cale lucruri frumoase.Majoritatea lucrurilor interesante şi frumoase mi se întâmplau fie noaptea, fie în zile triste de toamnă ori iarnă. Vara era mereu plină de soare, strălucire şi vitalitate, dar nu şi de lucruri frumoase. Şi totuşi, trebuie să apară excepţiile ce întăresc regula. Aşa a fost una din dimineţile din vara aceasta. L-am întîlnit, cu ochii lui negrii şi vocea senzuală. L-am ochit, m-a ochit, ne-am privit îndelung şi mi se părea că retrăiesc o veche poveste începută demult. Când soarta îmi scoate în cale bărbaţi ce seamănă izbitor cu The One, mi se pare că îşi râde de mine, îşi bate joc de-a dreptul.
Ne-am privit în tăcere o bucată de vreme. Era ciudat, tocmai într-una din dimineţile când am ales să nu îmi savurez cafeaua acasă şi pe o terasă micuţă, boemă, unde eram doar noi doi singurii clienţi.
Cafea cu lapte. La fel ca mine. Nu fuma. Era concentrat la citirea presei. Ochelarii de soare i-am dat jos în momentul în care i-am dat şi eu jos pe ai mei. Ochi negrii, tulburători, ce i-am reperat rapid, în ciuda distanţei.
Barba neagră, nerasă de câteva zile. Am simţit doi-trei fluturaşi în stomac (fiori?) şi o cumplită senzaţie de deja-vu. Ştiam că cineva, acolo Sus, se joacă cu mine. Era o asemănare cumplită. Dar nu m-am simţit defel tristă. regăsisem, cel puţin fizic, ceva pierdut cu mult timp în urmă. Şi l-am privit cu prea mult dor.
S-a lăsat relaxat pe spătarul scaunului. Acum mă putea privi în voie.În alte circumstanţe mi s-ar fi părut ciudată o asemenea detaşare, sau poate era obişnuit să fie admirat.
Mi-am aprins o ţigară. Nu de emoţie, ci mai degrabă ca să îmi găsesc ceva de făcut. Intenţia fusese să citesc o carte, dar lectura mai putea aştepta. Şi m-am lăsat şi eu pe speteaza scaunului, ca să pot fi admirată mai bine…
Era o versiune mai matură a lui The One,dar îi şedea bine aşa. Un moment am fost tentată să cred că e The One, cu anii adiacenţi de când nu-l mai văzusem. Mi-a trecut repede. Am scrumat, ca şi cum aş fi vrut să scutur gândurile de comparaţie şi suprapunere ce le aveam. Mă gândeam dacă ar trebui să fac vreungest cae să-i dea de înţeles că…Dar nu mi se părea potrivit. Sunt o “duamnă” şi nu se cade. Nu mă văd în postura de femeie incisivă, vampă. Aşa că am continuat să-l privesc şi să fumez.
Şi-a împăturit tacticos ziarul, s-a ridicat şi…s-a îndreptat spre mine. Brusc, fluturaşii s-au înmulţit considerabil (şi mai mulţi fiori?), iar el s-a oprit în dreptul meu.
- Ai nişte ochi deosebiţi.
“Şi tu o voce cât se poate de senzuală”, îmi venea să spun. Mi se adresase direct, fără politicosul “dumneavoastră” şi restul. Deci…era direct.
- Ştiu, i-am răspuns. Ai tăi sunt tulburători.
“Doamne, nu se spune aşa ceva unui bărbat!”, urla conştiinţa mea, femeia aceea cuminte, ce face mereu numai ce trebuie şi căuta cuvintele potrivite. “Taci! Azi e o dimineaţă de vară ce schimbă tiparele!”
Şi aşa am ieşit din cotidian. S-a aşezat în faţa mea, fără să mă întrebe nimic. Ne-am privit câteva minute în ochi, fără să ne mirăm că nu ne ferim privirile, tăcând.
Apoi mi-a luat mâna, m-a sărutat în palmă şi m-a spus:
- E o dimineaţă deosebită. Unde ai vrea să o petrecem?
Nu eram mirată, buimăcită sau uimită. Mi se părea firesc ce se întâmpla. În dimineţile deosebite nu te miri, nu pui întrebări aiurea. Doar trăieşti momentul.
- Surprinde-mă! i-am răspuns.
Şi m-a surprins. M-a dus “on top of the world” cum ar spune englezul. Aşa, mi s-a dovedit că lucruri speciale, frumoase, me se pot întâmpla şi în dimineţile însorite de vară.

Fetele mele 2011

lolita14 — Sat, 14 May 2011 17:35:36 +0000

A trecut ceva vreme de când nu am mai scris despre fetele mele. Poate pentru că nu a apărut nimic nou, poate pentru că sunt prea comodă, poate din lipsă de inspiraţie.
Totuşi, fetele mele mai există. Cu unele mai vorbesc, altele s-au retras din viaţa mea. Iar începutul anului acesta mi-a arătat că nu e nevoie de timp să cunoşti şi să accepţi o persoană, ci de răbdare şi înţelegere. Să o accepţi aşa cum este ea. Şi, după ani buni, mi-am dat seama că prea puţine dintre fetele mele mă acceptă cu adevărat aşa cum sunt. Iar asta dă dovadă de…ceva. Nu ştiu de ce. O vreme m-am frământat să înţeleg unde, ce şi cum am greşit. Apoi a început să nu-mi mai pese. Iar acum am ajuns la concluzia că am mai crescut, că sunt o persoană cu o personalitate ce trebuie acceptată şi cu bune şi cu rele.
Îmi aduc aminte cu nostalgie de fetele mele. A fost frumos să le am alături. Celor care mai sunt lângă mine le mulţumesc că mă înţeleg şi mă acceptă aşa cum sunt, celor care au ales să mă caute o dată pe lună sau deloc le respect hotărârea şi le mulţumesc că au fost, odată, fetele mele.

Old stuff

lolita14 — Mon, 04 Apr 2011 17:55:45 +0000

Am deschis o nouă categorie, “Old stuff”. Şi aşa cum îi spune numele, o să cuprindă chestii mai vechi, postări de pe un blog inchis acum, pe care l-am avut prin 2008.

Fairy-tales don`t always have a happy ending, do they?

lolita14 — Mon, 04 Apr 2011 17:46:16 +0000

Fairy-tales don`t always have a happy ending, do they? Sau…basmele nu au mereu un sfarsit fericit, nu-i asa? Basmul meu s-a incheiat trist inca din fasa…si mereu credeam ca, daca voi avea parte de unul, va dura pana la adanci batraneti…Din pacate ma numar printre persoanele carora li s-a confirmat ca…si povestile frumoase se termina trist. Dar…nu disperam…mergem mai departe. Ne ridicam, ne scuturam de praf si ne gandim ca…si maine e o zi (vorba lui Scarlet). Si poate maine va incepe un alt basm. Si inca o intrebare…Cate basme credeti ca avem “dreptul” sa avem intr-o viata? Exista cineva caruia sa-i fi fost toata viata un basm?

Poveste la persoana întâi no.28

lolita14 — Sun, 27 Mar 2011 12:55:09 +0000

Chiar nu ştiu cum de l-am putut găsi. E înalt, bine clădit, puţin peltic şi mai mult şaten decât brunet. Şi chiar nu ştiu ce mi-a plăcut la el. Dar asta e altă bătaie de cap. Ideea e că l-am găsit. Şi că am reuşit să-l dau peste cap. Şi să-l fac să mă adore. Asta îmi place. Că mă priveşte ca un căţeluş ce aşteaptă să-l mângâi, ca să se simtă iubit. Îi lipseşte codiţa din care să dea, fericit. Îi mai lipsesc lui câteva lucruri, dar ce să facem, ne mulţumim cu ce avem şi cu adoraţia.
Mereu mă scoate în localuri scumpe, ca să epateze, să facă pe interesantul. Şi uneori chiar îi merge. Mă simt ca o prinţesă, servită la masă, iubită şi adorată. Îmi ţine mâna în mâinile lui, îmi sărută degetele, palma, îmi mulţumeşte că m-a găsit, că sunt cu el, doar a lui. Mă priveşte în ochi şi îmi declară iubire veşnică…Asta până sună telefonul, anume nevasta. Şi balonul de săpun face poc! Şi eu stau cuminte în banca mea, aştept să termine convorbirea, să o convingă că e la o cină de afaceri fooooaaaarte importantă. Aştept cuminte să revină în ochii mei, să mă adore doar pe mine şi să îmi sărute degetele.
Şi revine, e doar al meu, mă răsfaţă cum poate şi cu ce poate. Camere de hotel scumpe, cadouri pe măsură, parfumuri originale, chiar şi câteva bijuterii. Mă simt…utilă, productivă şi adorată.
Dar, evident, totul se plăteşte. Chiar şi adoraţia. Şi el are un fetiş pe care trebuie să i-l suport. Şi asta fac, pentru că mă adoră. Şi până mă adoră pe banii lui, chiar nu-mi pasă.
Pe vremuri, cineva îmi spunea că cel mai bun lucru într-o relaţie e să fii adorată, să-l ai la picioare şi să te adore constant. Avea dreptate persoana aceea. E bine să fii adorată, constant şi productiv. Mă gândesc că e destul de aiurea să fie o adoraţie seacă, neproductivă, fără finalitate. Eminescu o adora pe Veronica, iar ea a rămas doar cu poeziile închinate ei, adică aşa se spune. Deci, adoraţie cu o finalitate incertă. Iar lumea e azi, şi eu cu ea odată, cerem cu necesitate să existe finalitate.
Finalitate avem, dar, din păcate avem şi telefoanele “mamiţei”. Şi avem şi scuzele de genul “Merg cu ea la shopping/doctor/picnic/concediu etc” şi de aici rezultă o finalitate întreruptă. Iar mie nu îmi place să ne întrerupă cineva adoraţia, tocmai în momentele ei cele mai aprinse. Căci atunci balonaşul de adoraţie face poc! iar eu mă simt lăsată deoparte.
Aşa că o să-l anunţ că nu se mai poate adora aşa. Ori mă adoră, ori nu. Căci urmează să facă poc! balonaşul meu de răbdare şi el va căuta pe alta să o adore, dacă a vrea. Adoratori se găsesc peste tot, deci la mine, până la urmă, va apărea şi finalitatea. Să-mi ţineţi pumnii. Nu ştiu cum va reacţiona. Acuma ştiu, pe “mamiţa” nu o poate lăsa, dar nici nu o poate adora ca şi pe mine.