Poveste la persoana întâi no.4
04 Sep 2011 Lasă un comentariu
Niciodată nu am crezut că zilele senine de vară pot să aducă în cale lucruri frumoase.Majoritatea lucrurilor interesante şi frumoase mi se întâmplau fie noaptea, fie în zile triste de toamnă ori iarnă. Vara era mereu plină de soare, strălucire şi vitalitate, dar nu şi de lucruri frumoase. Şi totuşi, trebuie să apară excepţiile ce întăresc regula. Aşa a fost una din dimineţile din vara aceasta. L-am întîlnit, cu ochii lui negrii şi vocea senzuală. L-am ochit, m-a ochit, ne-am privit îndelung şi mi se părea că retrăiesc o veche poveste începută demult. Când soarta îmi scoate în cale bărbaţi ce seamănă izbitor cu The One, mi se pare că îşi râde de mine, îşi bate joc de-a dreptul.
Ne-am privit în tăcere o bucată de vreme. Era ciudat, tocmai într-una din dimineţile când am ales să nu îmi savurez cafeaua acasă şi pe o terasă micuţă, boemă, unde eram doar noi doi singurii clienţi.
Cafea cu lapte. La fel ca mine. Nu fuma. Era concentrat la citirea presei. Ochelarii de soare i-am dat jos în momentul în care i-am dat şi eu jos pe ai mei. Ochi negrii, tulburători, ce i-am reperat rapid, în ciuda distanţei.
Barba neagră, nerasă de câteva zile. Am simţit doi-trei fluturaşi în stomac (fiori?) şi o cumplită senzaţie de deja-vu. Ştiam că cineva, acolo Sus, se joacă cu mine. Era o asemănare cumplită. Dar nu m-am simţit defel tristă. regăsisem, cel puţin fizic, ceva pierdut cu mult timp în urmă. Şi l-am privit cu prea mult dor.
S-a lăsat relaxat pe spătarul scaunului. Acum mă putea privi în voie.În alte circumstanţe mi s-ar fi părut ciudată o asemenea detaşare, sau poate era obişnuit să fie admirat.
Mi-am aprins o ţigară. Nu de emoţie, ci mai degrabă ca să îmi găsesc ceva de făcut. Intenţia fusese să citesc o carte, dar lectura mai putea aştepta. Şi m-am lăsat şi eu pe speteaza scaunului, ca să pot fi admirată mai bine…
Era o versiune mai matură a lui The One,dar îi şedea bine aşa. Un moment am fost tentată să cred că e The One, cu anii adiacenţi de când nu-l mai văzusem. Mi-a trecut repede. Am scrumat, ca şi cum aş fi vrut să scutur gândurile de comparaţie şi suprapunere ce le aveam. Mă gândeam dacă ar trebui să fac vreungest cae să-i dea de înţeles că…Dar nu mi se părea potrivit. Sunt o “duamnă” şi nu se cade. Nu mă văd în postura de femeie incisivă, vampă. Aşa că am continuat să-l privesc şi să fumez.
Şi-a împăturit tacticos ziarul, s-a ridicat şi…s-a îndreptat spre mine. Brusc, fluturaşii s-au înmulţit considerabil (şi mai mulţi fiori?), iar el s-a oprit în dreptul meu.
- Ai nişte ochi deosebiţi.
“Şi tu o voce cât se poate de senzuală”, îmi venea să spun. Mi se adresase direct, fără politicosul “dumneavoastră” şi restul. Deci…era direct.
- Ştiu, i-am răspuns. Ai tăi sunt tulburători.
“Doamne, nu se spune aşa ceva unui bărbat!”, urla conştiinţa mea, femeia aceea cuminte, ce face mereu numai ce trebuie şi căuta cuvintele potrivite. “Taci! Azi e o dimineaţă de vară ce schimbă tiparele!”
Şi aşa am ieşit din cotidian. S-a aşezat în faţa mea, fără să mă întrebe nimic. Ne-am privit câteva minute în ochi, fără să ne mirăm că nu ne ferim privirile, tăcând.
Apoi mi-a luat mâna, m-a sărutat în palmă şi m-a spus:
- E o dimineaţă deosebită. Unde ai vrea să o petrecem?
Nu eram mirată, buimăcită sau uimită. Mi se părea firesc ce se întâmpla. În dimineţile deosebite nu te miri, nu pui întrebări aiurea. Doar trăieşti momentul.
- Surprinde-mă! i-am răspuns.
Şi m-a surprins. M-a dus “on top of the world” cum ar spune englezul. Aşa, mi s-a dovedit că lucruri speciale, frumoase, me se pot întâmpla şi în dimineţile însorite de vară.
Ultimele comentarii