Poveste la persoana întâi no.28

27 Mar 2011 11 comentarii

by lolita14 in Poveşti la persona întâi

Chiar nu ştiu cum de l-am putut găsi. E înalt, bine clădit, puţin peltic şi mai mult şaten decât brunet. Şi chiar nu ştiu ce mi-a plăcut la el. Dar asta e altă bătaie de cap. Ideea e că l-am găsit. Şi că am reuşit să-l dau peste cap. Şi să-l fac să mă adore. Asta îmi place. Că mă priveşte ca un căţeluş ce aşteaptă să-l mângâi, ca să se simtă iubit. Îi lipseşte codiţa din care să dea, fericit. Îi mai lipsesc lui câteva lucruri, dar ce să facem, ne mulţumim cu ce avem şi cu adoraţia.
Mereu mă scoate în localuri scumpe, ca să epateze, să facă pe interesantul. Şi uneori chiar îi merge. Mă simt ca o prinţesă, servită la masă, iubită şi adorată. Îmi ţine mâna în mâinile lui, îmi sărută degetele, palma, îmi mulţumeşte că m-a găsit, că sunt cu el, doar a lui. Mă priveşte în ochi şi îmi declară iubire veşnică…Asta până sună telefonul, anume nevasta. Şi balonul de săpun face poc! Şi eu stau cuminte în banca mea, aştept să termine convorbirea, să o convingă că e la o cină de afaceri fooooaaaarte importantă. Aştept cuminte să revină în ochii mei, să mă adore doar pe mine şi să îmi sărute degetele.
Şi revine, e doar al meu, mă răsfaţă cum poate şi cu ce poate. Camere de hotel scumpe, cadouri pe măsură, parfumuri originale, chiar şi câteva bijuterii. Mă simt…utilă, productivă şi adorată.
Dar, evident, totul se plăteşte. Chiar şi adoraţia. Şi el are un fetiş pe care trebuie să i-l suport. Şi asta fac, pentru că mă adoră. Şi până mă adoră pe banii lui, chiar nu-mi pasă.
Pe vremuri, cineva îmi spunea că cel mai bun lucru într-o relaţie e să fii adorată, să-l ai la picioare şi să te adore constant. Avea dreptate persoana aceea. E bine să fii adorată, constant şi productiv. Mă gândesc că e destul de aiurea să fie o adoraţie seacă, neproductivă, fără finalitate. Eminescu o adora pe Veronica, iar ea a rămas doar cu poeziile închinate ei, adică aşa se spune. Deci, adoraţie cu o finalitate incertă. Iar lumea e azi, şi eu cu ea odată, cerem cu necesitate să existe finalitate.
Finalitate avem, dar, din păcate avem şi telefoanele “mamiţei”. Şi avem şi scuzele de genul “Merg cu ea la shopping/doctor/picnic/concediu etc” şi de aici rezultă o finalitate întreruptă. Iar mie nu îmi place să ne întrerupă cineva adoraţia, tocmai în momentele ei cele mai aprinse. Căci atunci balonaşul de adoraţie face poc! iar eu mă simt lăsată deoparte.
Aşa că o să-l anunţ că nu se mai poate adora aşa. Ori mă adoră, ori nu. Căci urmează să facă poc! balonaşul meu de răbdare şi el va căuta pe alta să o adore, dacă a vrea. Adoratori se găsesc peste tot, deci la mine, până la urmă, va apărea şi finalitatea. Să-mi ţineţi pumnii. Nu ştiu cum va reacţiona. Acuma ştiu, pe “mamiţa” nu o poate lăsa, dar nici nu o poate adora ca şi pe mine.